Există o satisfacție aparte când deschizi o listă internațională, de genul celor pe care le parcurgi de obicei cu admirație și un pic de distanță, și dai peste un nume din România. Nu e doar mândrie de „ai noștri". E și confirmarea că ceea ce se face aici, în studiouri din București sau pe platouri improvizate, poate sta liniștit lângă ce se face la Londra, Milano sau Cape Town.

Anul acesta, numele acela este Horia Stan. Fotograf, cineast și director creativ, el se numără printre cei 25 de creatori noi pe care Canon i-a inclus în 2026 în Programul de Ambasadori Canon EMEA.

Ce este, de fapt, Programul de Ambasadori Canon

Programul a pornit în 2008 și, în cei aproape 18 ani de existență, a devenit una dintre cele mai cunoscute inițiative de acest fel din industrie. Reunește fotografi și videografi din Europa, Orientul Mijlociu și Africa, oameni care lucrează îndeaproape cu Canon și, la fel de important, își împart cunoștințele și tehnicile cu restul comunității.

Lista ambasadorilor e, în sine, o lecție de diversitate fotografică. Găsești acolo fotografi de nuntă care lucrează documentar, fotografi sportivi prezenți la marile competiții ale lumii, artiști ale căror lucrări stau în colecții de muzeu, fotojurnaliști și cineaști. Nu e un club al unui singur gen, ci o hartă a felurilor în care se poate spune o poveste prin imagine.

Cum ajungi Ambasador Canon

Partea care mi se pare cea mai interesantă e procesul de selecție. Nu te înscrii și nu e suficient să ai un portofoliu spectaculos. Candidații sunt nominalizați de reprezentanțele Canon din regiune, apoi evaluați de un juriu independent format din 16 experți din fotografie și cinematografie.

Juriul cântărește puterea și impactul lucrărilor, creativitatea, valorile, inovația și, un criteriu care merită subliniat, contribuția adusă comunității de creatori. Cu alte cuvinte, nu contează doar cât de bine fotografiezi, ci și ce dai mai departe. Pentru un program care se vrea și educațional, are perfectă logică.

Cine este Horia Stan

Horia Stan lucrează la intersecția dintre modă, povestire vizuală comercială și cinematografie. Imaginile lui au un impact vizual puternic, dar nu se opresc la estetică: au conținut narativ și surprind scene din viața reală, chiar și atunci când sunt realizate pentru branduri de modă sau clienți comerciali.

Profilul lui spune ceva și despre direcția în care merge meseria. Granița dintre fotograf și videograf e tot mai subțire, iar creatorii care pot gândi un proiect de la concept la imagine statică și imagine în mișcare, ca un director creativ, devin tot mai căutați. Faptul că un astfel de profil hibrid este recunoscut la nivel european nu e întâmplător.

Ce spune Canon

Ingrid Masachs, ITCG Marketing Director la Canon EMEA, descrie ambasadorii ca pe unii dintre cei mai talentați și influenți fotografi și cineaști din regiune, acoperind o paletă largă de genuri și perspective. Ideea centrală a declarației ei este că programul adună o comunitate de creatori care „educă, îndrumă și ajută noua generație de creatori".

E o formulare de comunicat, desigur, dar care descrie bine rolul real al unui ambasador: nu doar o față pentru reclame, ci un om care ține workshopuri, vorbește la evenimente și arată, concret, cum lucrează.

De ce contează pentru fotografii din România

Am mai văzut ce se întâmplă când un Ambasador Canon ajunge în fața publicului de aici. În 2016, Canon l-a adus în România pe Jeff Ascough, unul dintre cei mai apreciați fotografi de nuntă din lume și ambasador al brandului din 2008, iar la evenimentul din București au participat peste 500 de fotografi. Interesul a fost uriaș, iar asta spune multe despre cât de însetată de astfel de întâlniri e comunitatea noastră. 

Acum avem un ambasador care vorbește aceeași limbă, cunoaște piața locală și știe exact cu ce se confruntă un fotograf sau un videograf care încearcă să lucreze profesionist în România. Rămâne de văzut ce proiecte, workshopuri sau colaborări vor urma, dar potențialul e evident.

Ce putem lua de aici, chiar dacă fotografiem macro sau peisaj

Poate te întrebi ce legătură are fotografia de modă cu o dimineață petrecută în iarbă, cu obiectivul macro la câțiva centimetri de o libelulă. Mai multă decât pare.

Criteriile juriului se aplică oricărui gen: impact, creativitate, consecvență, o voce proprie. Iar ideea de poveste, atât de prezentă în munca lui Horia Stan, e la fel de valabilă pentru o serie de peisaje sau pentru un proiect macro desfășurat pe un sezon întreg. O singură fotografie reușită impresionează. O serie coerentă, care spune ceva, rămâne în memorie.

Și mai e un lucru: contribuția la comunitate. Să împărtășești ce știi, să răspunzi la întrebări, să ajuți pe cineva care abia începe. Nu ai nevoie de un titlu oficial ca să faci asta.

Felicitări, Horia Stan, și mult succes în noul rol!

Dacă ai fotografiat vreodată cu un EOS R8 și te-ai întrebat de ce, la un aparat atât de compact, tot trebuia să te sprijini de un zid ca să prinzi o poză clară pe timp de seară — Canon tocmai a răspuns la întrebarea asta. EOS R8 Mark II vine cu exact ce-i lipsea predecesorului: stabilizare de imagine încorporată (IBIS), direct în corp, fără să adauge greutate care să-l scoată din categoria "aparat pe care chiar îl iei cu tine peste tot".

La 499 de grame doar corpul (546 g cu card și baterie), rămâne unul dintre cele mai ușoare full-frame-uri de pe piață — și, spune Canon, cel mai ușor cu IBIS de până acum. Stabilizarea ajunge la 7,5 trepte de expunere în centrul cadrului, măsurată conform standardului CIPA, ceea ce înseamnă, tradus din limbajul de fișă tehnică în limbaj de teren: poți fotografia din mână, seara, fără trepied, și tot ai șanse rezonabile să nu iasă mâzgălit.

Ce s-a schimbat față de senzor și procesor

Rămâne același senzor CMOS full-frame de 24,2 MP, cuplat cu procesorul DIGIC X — nimic surprinzător aici, e combinația care a făcut deja treabă bună pe R6 Mark II. Ce se schimbă e ce poți face cu imaginea odată prinsă: culori mai stabile, interval dinamic bun pentru cei care umblă des între lumină puternică și umbre dure, gen fotografie de stradă la prânz.

Autofocus care ține minte oamenii din viața ta

Aici e, cred, funcția care merită cu adevărat atenție: Register People Priority. Poți înregistra până la 10 fețe direct în aparat (și până la 100 pe un card de memorie), iar camera le recunoaște automat și le prioritizează la focalizare quando apar în cadru — utile mai ales la nunți, evenimente de familie sau orice situație cu mulți oameni în care vrei ca aparatul să știe pe cine urmărești tu, nu pe oricine trece prin cadru. Sistemul Dual Pixel CMOS AF II cu detectare prin deep learning recunoaște și urmărește automat oameni, animale și vehicule, ține focalizarea chiar dacă subiectul dispare câteva secunde din cadru, și funcționează până la -7,5 EV — practic, în condiții de lumină în care majoritatea aparatelor renunță deja.

Rafală și pre-fotografiere: pentru momentul pe care oricum îl ratezi

40 cadre pe secundă în rafală electronică, cu buffer suficient pentru 73 de fișiere RAW continue — cu 30% mai mult decât la R8. Dar partea cu adevărat utilă e pre-fotografierea continuă în modul H+: aparatul înregistrează constant, din momentul în care apeși pe jumătate declanșatorul, așa că atunci când apeși complet, primești și cadrele de dinainte — până la 20 de imagini suplimentare din ultima jumătate de secundă. Practic, prinde reacția copilului tău înainte să apuci tu să apeși la timp.

Video și conectivitate, pe scurt

4K supraeșantionat din 6K la 60p, Full HD până la 180cps pentru slow-motion, profiluri Canon Log 3 și HLG pentru look cinematic, plus stabilizare digitală suplimentară la filmare din mână. Pe partea de conectivitate: Wi-Fi dual-band, Bluetooth 5.3, USB-C cu transfer de până la 10Gbps și livestreaming direct prin USB — util dacă faci și conținut live, nu doar poze.

Preț și disponibilitate

Canon nu a comunicat oficial prețul pentru România în comunicatul de presă, dar informațiile apărute odată cu lansarea globală indică 1.899 dolari doar corpul, respectiv 2.099 dolari în pachet cu noul obiectiv stabilizat RF 24-50mm, cu livrare estimată pentru a doua parte a lunii octombrie. E cu ceva mai scump decât a pornit R8 (1.499 dolari), dar rămâne considerabil sub EOS R6 Mark III.

Ce spune presa de specialitate

Newsshooter — remarcă faptul că e cel mai ușor body EOS cu IBIS de până acum și subliniază creșterea reală de buffer față de generația anterioară (58% mai multe cadre JPEG neîntrerupte, 30% la RAW).

• Plus: multi-controler nou, absent la R8 original, care ajută la operare cu o singură mână.
• Minus: rămâne un singur slot de card SD — nu ideal pentru cei care lucrează cu backup redundant pe teren.

De asemenea, jurnaliștii poziționează aparatul strategic în gama Canon: mai scump decât primul R8, dar semnificativ mai accesibil decât EOS R6 Mark III, diferența fiind justificată de specificații mai modeste.

• Plus: raport preț-greutate excelent pentru cine călătorește mult.
• Minus: senzorul rămâne la 24,2 MP, în timp ce R6 Mark III a urcat la 32,5 MP — deci nu e un upgrade de rezoluție pentru cine vine de la modele mai vechi.

Verdict

Dacă erai deja tentat de R8 dar te oprea lipsa stabilizării din corp, Mark II elimină exact obiecția asta, fără să-i strice nimic din motivul pentru care oamenii îl alegeau — greutatea mică și prețul accesibil pentru un full-frame. Nu e un aparat gândit să concureze cu vârful de gamă, dar pentru fotografie de călătorie și evenimente de familie, e probabil cea mai echilibrată variantă din gama Canon la ora asta.

M-au atras întotdeauna locurile care par să fi rămas în urmă. Nu neapărat pentru degradarea lor, ci pentru felul în care timpul continuă să lucreze asupra lor după ce oamenii au plecat.

Aici, repetiția stâlpilor și a grinzilor păstrează ordinea unui spațiu construit cândva pentru un scop precis. Apa acumulată îi schimbă însă complet percepția: reflectă structura, lumina pătrunde fragmentat, iar vegetația începe să ocupe locurile în care înainte exista doar beton. Pentru câteva momente, ceea ce a fost proiectat și ceea ce a apărut întâmplător par să facă parte din aceeași arhitectură.

În astfel de cadre nu caut doar imaginea abandonului. Mă interesează mai mult tranziția — acel interval greu de definit în care un loc nu mai este ceea ce a fost, dar încă nu a devenit altceva.

Fotografia îmi permite să păstrez un fragment din această transformare. Poate că tocmai aici se află lucrul care mă atrage cel mai mult la asemenea spații: chiar și atunci când oamenii pleacă, locurile nu rămân niciodată cu adevărat nemișcate.

Am citit pe IT MANIA un articol care punea lucrurile în context tehnic destul de sec: diafragma variabilă e utilă, dar senzorul principal al iPhone 18 Pro Max rămâne de 1/1.28 inch — practic aceeași dimensiune ca pe iPhone 14 Pro Max.

Ultrawide-ul păstrează un senzor de 1/2.55 inch neschimbat din 2022. Telefoto-ul, deși cel mai nou element din pachet (venit anul trecut, pe iPhone 17 Pro), folosește tot un senzor mic de 1/2.55 inch.

Mi s-a părut o observație corectă și utilă ca punct de plecare, așa că am vrut să văd ce înseamnă asta concret pentru cineva care fotografiază de fapt, nu doar pe hârtie.

Apple a anunțat iPhone 18 Pro și iPhone 18 Pro Max, iar noutatea reală e camera principală de 48MP cu diafragmă variabilă mecanică — o premieră pentru un iPhone. Șase lamele, fiecare mai subțire decât un fir de păr, mișcă fizic diafragma între f/1.48, f/1.8, f/2.8 și f/4.0.

De ce contează o diafragmă care se mișcă fizic — chiar și pe un senzor mic

Eu lucrez zilnic cu o mirrorless, unde schimbarea diafragmei e un gest natural. O rotesc pe obiectiv și gata — controlez cât de mult fundal se topește sau cât de multă lumină intră.

Pe telefon, chestia asta n-a existat niciodată cu adevărat. Tot ce părea "diafragmă variabilă" pe alte telefoane era, de regulă, simulare software peste un senzor fix.

Aici articolul de pe IT MANIA are dreptate să tempereze așteptările. Pe un senzor de 1/1.28 inch, combinat cu o focală ultra-largă echivalentă cu 24mm, profunzimea de câmp e oricum mare din start, iar bokeh-ul optic e limitat.

Închiderea diafragmei la f/2.8 sau f/4 nu produce genul de transformare dramatică pe care o vezi când închizi diafragma pe o mirrorless cu senzor APS-C sau full-frame. La distanțe medii de fotografiere, diferența e greu de exploatat vizual.

Unde câștigul e real și ușor de simțit, însă, e la lumină. La f/1.48, telefonul lasă cu aproximativ 50% mai multă lumină să ajungă la senzor față de f/1.78-ul fix, folosit neschimbat de la iPhone 14 Pro până la iPhone 17 Pro.

Pentru fotografia de noapte sau de interior slab luminat — genul de cadre pe care le prind rapid cu telefonul cât timp echipamentul mirrorless e încă în geantă — asta se traduce direct în ISO mai mic și zgomot digital mai puțin.

Senzorii nu s-au schimbat ca dimensiune, dar controlul asupra lor da

Așa cum arată și analiza de pe IT MANIA, nu e vorba de senzori complet noi montați anul acesta. E aceeași arhitectură de bază.

Senzorul principal e, ca dimensiune, moștenirea directă a celui de pe iPhone 14 Pro Max. Ultrawide și telefoto rămân, la rândul lor, pe formate mici, nemodificate de câțiva ani.

Ce s-a schimbat cu adevărat nu e hardware-ul brut, ci ce poți face manual cu el. Iar pentru cineva obișnuit cu controale fizice pe o cameră adevărată, asta chiar contează.

Controale de fotograf, în sfârșit, integrate nativ

Aplicația nativă de Cameră primește acum Pro controls. Poți seta manual diafragma, timpul de expunere și balansul de alb, direct din aplicația stock, cu histogramă inclusă.

Până acum, orice control real peste expunere pe iPhone însemna să treci printr-o aplicație terță. Acum e integrat din start, iar Apple a deschis și un API pentru dezvoltatori, ca aplicațiile terțe să poată accesa complet noul sistem de diafragmă.

Pentru munca de teren, asta schimbă mult modul în care improvizez cu telefonul. Nu mai sper că algoritmul ghicește bine expunerea — pot regla efectiv setările așa cum aș face-o pe cameră, inclusiv timpul de expunere, util pentru un blur de mișcare controlat, nu accidental.

Style-uri fotografice cu textură și granulație, nu doar filtre

Photographic Styles primește o versiune nouă (Photographic Styles 3), cu control separat pentru textură și granulație, pe lângă tonul și culoarea deja existente.

Diferența față de un filtru clasic e că aceste ajustări se aplică la momentul capturii, prin noul pipeline computațional al camerei principale, nu peste o imagine deja finalizată. E genul de logică pe care o regăsești când aplici un profil de culoare în post-procesare pe o cameră reală.

Pentru cine se plângea de aspectul prea "curățat" al fotografiilor computaționale Apple din ultimii ani, controlul de granulație pare gândit exact pentru asta — deși Apple încă nu a publicat intervalele exacte ale celor două glisoare.

Autenticitatea imaginii — relevantă pentru orice fotograf care lucrează cu clienți

O funcție care nu ține strict de calitatea imaginii, dar care mi se pare importantă profesional: Apple Reference Image.

Noul senzor semnează fotografiile la nivel de senzor, iar imaginea de referință rămâne atașată fișierului original pe termen nelimitat — practic un fel de negativ digital care poate confirma ulterior ce s-a aflat cu adevărat în cadru în momentul capturii.

Într-un climat în care autenticitatea imaginilor e din ce în ce mai contestată, o funcție de genul acesta contează pentru oricine livrează fotografii unor clienți sau publicații. Merită menționat, totuși, că nu va fi disponibilă la lansare nici în UE, nici în China.

Concluzia unui fotograf cu mirrorless

Articolul de pe IT MANIA are dreptate pe partea de hardware brut: senzorii rămân mici. Producătorii chinezi (Xiaomi 17 Ultra, OPPO Find X9 Ultra, vivo X300 Ultra) au deja telefoto-uri de 200MP la fel de mari ca senzorul principal al unui iPhone.

Dar din perspectiva mea, de cineva care duce telefonul ca a doua cameră, nu ca prima, ceea ce contează nu e neapărat cât de mare e senzorul, ci cât de mult control real primesc peste el.

Diafragma variabilă, controalele Pro native și texturile din Photographic Styles 3 sunt primul pas serios al Apple către un telefon care se comportă, în sfârșit, ca un instrument fotografic — chiar dacă pe un senzor tot mic.

World Sports Photography Awards, competiția internațională de fotografie sportivă susținută de Canon, a deschis oficial înscrierile pentru ediția din 2027. Organizatorii precizează că înscrierea rămâne gratuită, iar fotografii au la dispoziție până pe 23 noiembrie 2026 pentru a-și trimite lucrările. Concursul, aflat conform organizatorilor la a opta ediție, este descris drept cel mai important eveniment global dedicat fotografiei sportive.

Cine se poate înscrie și care sunt termenele

Potrivit comunicatului, fotografii pot trimite până la 10 imagini realizate între decembrie 2025 și noiembrie 2026. Imaginile trebuie împărțite pe 24 de categorii sportive disponibile în regulament. Organizatorii au anunțat câteva modificări la categoriile disponibile față de ediția precedentă.

Participanții sunt sfătuiți să consulte regulamentul actualizat înainte de a se înscrie. Comunicatul mai precizează că fotografiile depuse deja la ediția 2026 nu pot fi reînscrise pentru 2027.

O ediție anterioară cu cifre record

Ediția din 2026 a competiției a strâns, potrivit organizatorilor, peste 4.200 de fotografi din 123 de țări. Aceștia au trimis imagini din peste 60 de sporturi diferite, conform datelor publicate. Cifrele confirmă o creștere față de ediția 2025, care înregistrase circa 2.200 de participanți din 97 de țări.

Datele apar în comunicatul publicat anterior de Canon UK pentru ediția precedentă. Organizatorii susțin că interesul tot mai mare al presei internaționale și al federațiilor sportive a contribuit la extinderea concursului.

Premiul Canon Emerging Talent, redefinit pentru 2027

Canon susține financiar categoria Canon Emerging Talent, introdusă în 2026 pentru a promova fotografii tineri. Pentru ediția 2027, organizatorii au coborât pragul de vârstă la sub 25 de ani. Limita anterioară pentru această categorie era de sub 30 de ani.

Compania precizează, prin reprezentantul său Richard Shepherd, că premiul oferă tinerilor fotografi o platformă de afirmare în fotografia sportivă.

Cum arată portofoliile câștigătoare din 2026

În 2026, categoria Canon Emerging Talent a atras peste 1.700 de înscrieri de la fotografi sub 30 de ani. Fotograful Tom Weller a câștigat categoria cu un portofoliu dedicat sporturilor de iarnă și baschetului. Alți câțiva fotografi au primit distincția Special Merit pentru creativitatea imaginilor trimise.

Printre cei distinși s-a numărat australianul Jayce Illman. Acesta a fotografiat un monopost de Formula 1 din roata panoramică din Singapore. Fotograful spune că a acoperit obiectivul cu o haină neagră pentru a reduce reflexiile din geamul cabinei.

Americanca Ashley Ray, fostă gimnastă, a ales unghiuri neobișnuite pentru a surprinde gimnastica, inclusiv din pasarela sălii de concurs. Fotograful Harry Talbot, distins la categoria pentru tineri fotografi, a realizat una dintre imaginile deja folosite de organizatori în materialele de presă.

Este vorba despre un ciclist surprins printr-un geam spart, la cursa La Flèche Wallonne din Belgia. Talbot explică faptul că a cercetat traseul cursei în avans, pe Google Street View, pentru a găsi acest unghi. Imaginea a fost realizată cu un aparat Canon EOS R5 Mark II.

Parteneriatul cu Canon continuă pentru al doilea an

Simon Burton, cofondatorul competiției, afirmă că Canon rămâne partenerul potrivit pentru un eveniment de fotografie sportivă. Cofondatorul motivează alegerea prin renumele brandului japonez în acest domeniu.

Detaliile complete ale regulamentului sunt disponibile pe site-ul oficial al competiției. Materialele de presă și imaginile câștigătoare din 2026 pot fi accesate tot acolo.

Zilele trecute, unul dintre cele mai cunoscute cluburi din New York a făcut ceva ce, cu câțiva ani în urmă, ar fi sunat absurd: a anunțat că oricine intră purtând ochelari inteligenți — sau chiar doar cu o pereche uitată în geantă — riscă să fie dat afară și interzis definitiv.

Clubul se numește Basement, e un spațiu de techno din Queens construit după modelul locurilor europene, gen Berghain, cu o politică strictă la ușă și un „vibe check" de care nu trece oricine. Aveau deja regula clasică „fără foto, fără video". Diferența e că, de data asta, telefonul mai are voie să intre în buzunar. Ochelarii, nu. Motivul, spus pe scurt în comunicatul lor: dispozitivele care permit înregistrarea discretă sunt incompatibile cu ideea de a proteja intimitatea și libertatea celor de pe ringul de dans.

Pare o reacție dură pentru o pereche de ochelari. Dar dacă te uiți puțin mai atent, înțelegi de unde vine.

De la gadget la „ochelarii perverșilor"

În doar câțiva ani, ochelarii cu cameră au trecut de la „ce jucărie mișto" la o reputație pe care niciun departament de marketing nu și-o dorește. Au ajuns să fie porecliți, în engleză, „pervert glasses", pentru că o parte dintre purtători i-au folosit exact cum te temeai: ca să filmeze oameni — cel mai adesea femei — fără ca aceștia să știe, iar apoi să pună clipurile online pentru câteva sute de like-uri. Ledul mic care ar trebui să se aprindă când înregistrezi? Unii au găsit deja metode să-l acopere sau să-l dezactiveze.

Nu e un fenomen izolat american. În Marea Britanie, restaurante, teatre și chiar săli de judecată au început să ceară clienților să lase acasă ochelarii cu cameră. Iar Basement e, probabil, doar primul club de la noi din emisferă care trage o linie atât de clară.

Meta, la rândul ei, a promis măsuri: că va dezactiva camera dacă cineva încearcă să ascundă ledul și că va scoate de pe Instagram clipurile filmate abuziv. În paralel, a obținut recent și un brevet pentru un fel de „comutator" care ar putea închide senzorii dispozitivelor — ceea ce sună a buton de urgență, dar rămâne deocamdată pe hârtie. Problema e că, în paralel, se vorbește tot mai serios despre adăugarea recunoașterii faciale în ochelari — o funcție care ți-ar permite, teoretic, să afli cine e persoana din fața ta doar privind-o. Când promiterea unei rezolvări și promisiunea unei funcții și mai intruzive vin din aceeași direcție, e greu să te liniștești.

Ce știm noi, fotografii, despre asta

Aici cred că discuția ne privește direct, chiar dacă niciunul dintre noi nu poartă așa ceva.

Noi trăim de-o viață în tensiunea asta. Când ridici aparatul spre cineva, se întâmplă un lucru simplu și cinstit: persoana vede că e fotografiată. Poate zâmbi, poate se întoarce, poate te refuză. Aparatul ridicat e, de fapt, un mic contract social — un „te văd, mă vezi". Toată etica de street photography, tot ce discutăm despre cum abordezi un subiect, despre când ceri acordul și când nu, se sprijină pe faptul că gestul de a fotografia e vizibil.

Ochelarii inteligenți șterg exact acel gest. Nu mai există aparatul ridicat, nu mai există semnalul. Rămâne doar o privire — și nu mai ai cum să știi dacă e o privire sau o filmare. Nu tehnologia în sine e problema; camerele mici există de mult. Problema e dispariția momentului în care celălalt ar fi putut spune „nu".

Și la noi cum stă treaba?

La noi, ochelarii de tipul ăsta încă nu sunt un lucru pe care să-l vezi zilnic pe stradă. Dar nu pentru că n-ar exista. Modelele Ray-Ban Meta se găsesc deja pe eMAG și prin magazinele de profil, cu cameră de 12 MP și video 3K, iar varianta mai nouă, cu ecran integrat în lentilă, a fost lansată la un preț care pornește de la câteva sute de dolari. Nu e un obiect de masă încă, dar e la un click distanță de oricine își dorește unul.

Ceea ce înseamnă că întrebările pe care americanii și britanicii și le pun acum vor ajunge și la noi. Iar aici merită spus un lucru important: în România, imaginea unei persoane este protejată legal. Codul Civil (articolele 73–77) recunoaște dreptul fiecăruia la propria imagine, iar folosirea ei fără acord — mai ales difuzarea online a unei persoane recognoscibile — poate încălca acest drept. GDPR și Legea 190/2018 tratează imaginea drept dată cu caracter personal, iar autoritatea de resort (ANSPDCP) a dat deja amenzi în astfel de situații. În cazuri mai grave — filmarea cuiva într-un spațiu privat sau în timpul unei activități private, fără drept — Codul Penal (art. 226) o încadrează chiar ca infracțiune.

Pe scurt și fără să ne dăm juriști: faptul că poți filma nu înseamnă automat că ai și dreptul să publici. Iar un gadget care face filmarea invizibilă nu schimbă nimic din toate astea — doar face mai ușor să le încalci fără să-ți dai seama.

Ce rămâne

Nu cred că ochelarii inteligenți sunt răul absolut. Ca orice unealtă, vor face lucruri frumoase în mâinile potrivite — s-au filmat deja momente superbe „la persoana întâi", exact cum le-a trăit cineva. Dar reacția clubului din New York nu e despre tehnologie. E despre încredere. E despre dreptul de a intra într-un spațiu — un ring de dans, o cafenea, o stradă — și de a ști că nu ești, în acea clipă, materia primă a conținutului altcuiva.

Ca fotografi, avem un motiv în plus să fim atenți la discuția asta. Pentru că noi știm cel mai bine cât valorează un moment surprins cu acordul, fie el și tacit, al celuilalt — și cât de repede se strică totul când dispare.

Voi ce credeți? Ați lăsa pe cineva să intre cu așa ceva în cadrul vostru?

Sunt aparate care se anunță și se uită într-o săptămână, și sunt aparate pe care o parte din comunitatea foto le aștepta de ani buni, aproape resemnată că nu mai vin. Sony RX10 V face parte, clar, din a doua categorie. După aproape nouă ani de tăcere de la RX10 IV (lansat în 2017), Sony reînvie una dintre cele mai iubite serii de tip bridge — genul de aparat pe care îl bagi în geantă și pleci pe teren fără să te mai gândești ce obiectiv ți-ar mai trebui.

Iar dacă fotografiezi natură, macro sau peisaj — adică exact zona în care ne petrecem cei mai mulți dintre noi timpul cu aparatul la ochi — RX10 V e genul de propunere care merită privită cu atenție, nu doar pentru specificații, ci pentru filozofia din spatele lui.

Ce înseamnă, de fapt, un aparat „totul într-unul"

Ideea din spatele unui aparat bridge e simplă și, sincer, seducătoare: un singur corp, un singur obiectiv fix, și o plajă de zoom care acoperă aproape tot ce ai vrea să fotografiezi într-o zi obișnuită pe teren. Un cadru larg de peisaj dimineața, un detaliu de textură pe un trunchi, o insectă pe o frunză, o pasăre pe o creangă la distanță — toate fără să scoți vreodată un obiectiv din geantă și fără să schimbi nimic sub cerul liber, unde praful și umezeala pândesc mereu.

RX10 V duce ideea asta la un nivel pe care puține aparate din categoria lui îl mai ating astăzi. Segmentul s-a subțiat mult în ultimii ani, iar Sony rămâne practic singurul care oferă un senzor mare într-un asemenea corp. Restul e istorie recentă — și o revenire pe care mulți nu o mai credeau posibilă.

Obiectivul 24-600mm f/2.4-4.0: vedeta poveștii

Inima aparatului rămâne obiectivul ZEISS Vario-Sonnar T* 24-600mm (echivalent full-frame), cu deschidere f/2.4-4.0 și stabilizare optică. Sunt 25x zoom optic care pornesc de la un unghi larg confortabil pentru peisaj și ajung până în teritoriul de super-tele rezervat de obicei unor obiective grele de câteva kilograme.

Ca să înțelegi diferența practică: ca să acoperi aceeași plajă cu un sistem mirrorless, ai avea nevoie de mai multe obiective, o geantă mult mai grea și un buget pe măsură. RX10 V pune totul într-un corp de circa 1,1 kg, ușor de purtat toată ziua. E compromisul clasic — pierzi din calitatea absolută a imaginii față de un full-frame, dar câștigi o libertate de mișcare pe care sistemele cu obiective interschimbabile n-o pot egala.

Pentru cine fotografiază natură și e sătul să care un tele de 150-600mm, argumentul se scrie singur.

Senzorul Type 1 de 20MP: avantajul care contează

Aici se vede cel mai clar de ce RX10 V joacă în altă ligă decât restul aparatelor bridge de pe piață. Are un senzor stacked Exmor RS de tip 1.0 (Type 1) cu aproximativ 20,1 megapixeli — un senzor de aproape patru ori mai mare decât cipurile 1/2.3" din concurentele directe precum Nikon P950, P1100 sau Panasonic FZ80D.

Senzorul mai mare înseamnă mai mult detaliu, mai puțin zgomot în lumină dificilă și, foarte important pentru noi, ceva loc de crop fără să distrugi imaginea. Concurentele au obiective care ajung mai departe pe hârtie (P1100 merge până la un echivalent 3000mm), dar plătești prețul în calitate: senzor mic, detaliu puțin, iar la focale atât de lungi ceața atmosferică îți strică oricum cadrul. Cei 600mm de pe RX10 V, dublați de un senzor generos, se traduc adesea într-o imagine mai utilizabilă decât un „număr mai mare" pe alt aparat.

Rezoluția în sine a rămas neschimbată față de generația trecută — toate saltul e în procesor, inteligență și viteză, nu în megapixeli. E un lucru pe care merită să-l știi înainte de a te gândi la un upgrade.

Autofocus AI și viteză: aici s-a mutat cu adevărat lucrurile

Dacă e o zonă în care RX10 V lasă în urmă tot ce a fost înainte, aceasta e. Aparatul preia procesorul BIONZ XR și unitatea de procesare AI din generația recentă de corpuri Alpha, ceea ce aduce sistemul de recunoaștere a subiectului direct din lumea mirrorless-urilor serioase Sony.

Concret, ai Real-time Recognition AF cu detecție inteligentă pentru oameni, animale, păsări, insecte, mașini și trenuri, avioane — plus un mod automat care le identifică singur. Sistemul se agață de ochiul subiectului și îl urmărește prin cadru pe măsură ce se mișcă, acoperind circa 70% din suprafața senzorului.

La viteză, RX10 V trage până la 30 de cadre pe secundă, blackout-free, cu urmărire completă a focusului și expunerii. E, sincer, mai mult decât ai nevoie în majoritatea situațiilor — dar când o pasăre își ia zborul brusc, îți dai seama repede de ce contează.

Macro 1:2: un detaliu care mie mi-a atras imediat atenția

Pentru cei care se joacă cu macro — și știu că nu sunt singurul — RX10 V focalizează suficient de aproape pentru a ajunge la un raport de reproducere de 1:2 (jumătate de mărime naturală). Combinat cu modul de detecție a insectelor și cu focala lungă, asta deschide ușa unor cadre cu libelule sau alte insecte greu de prins altfel, fără să te apropii atât încât să le sperii. E genul de versatilitate care, într-un aparat all-in-one, chiar face diferența în teren.

Video 4K120: nu doar un aparat de fotografii

RX10 V nu se sfiește deloc pe partea de video. Înregistrează 4K 10-bit 4:2:2 la 24 și 60fps folosind toată lățimea senzorului, și urcă până la 4K120 (cu un mic crop) pentru slow-motion cinematografic. Ai profiluri precum S-Cinetone pentru un look „de film" direct din aparat, sau S-Log3 pentru cei care vor să lucreze culoarea la editare. Stabilizarea optică lucrează împreună cu una digitală activă pentru cadre stabile la mână.

Pe scurt: e un aparat de video în toată regula, nu unul care „știe și să filmeze din întâmplare".

Construcție, ergonomie și autonomie

Corpul e solid, cu o priză bine gândită și o dispunere de comenzi împrumutată din seria Alpha — familiar oricui a mai ținut un Sony în mână. Are protecție la praf și stropi (nu e submersibil, dar te poți liniști când te prinde o ploaie pe teren), un vizor electronic excelent pentru categorie (3,69 milioane de puncte, magnificație 0,78x) și un LCD tactil rabatabil.

Poate cea mai practică schimbare de zi cu zi: bateria. RX10 V trece în sfârșit la acumulatorul NP-FZ100, același care alimentează seriile Alpha de ani buni, cu o capacitate de peste două ori mai mare decât vechea baterie a seriei. Se traduce în sute de cadre pe încărcare și în liniștea de a nu rămâne fără curent la mijlocul unei ieșiri.

Ce spune presa de specialitate

Aici merită să lăsăm deoparte specificațiile și să ne uităm la ce au spus cei care au testat efectiv aparatul — fotografi de specialitate, jurnaliști și presa de tehnologie care l-au dus pe teren.

Verdictul general e neașteptat de cald. PCMag i-a acordat cinci stele și premiul Editors' Choice, numindu-l cel mai bun aparat all-in-one pentru wildlife, natură, sport și călătorii — prima notă maximă din categoria bridge de la primul RX10 încoace. Recenzenții au lăudat în special autofocusul, pe care l-au descris ca dramatic mai rapid și mai inteligent decât cel al modelului IV, și au reușit cadre cu păsări în mișcare pe care alte aparate bridge, spun ei, pur și simplu nu le-ar fi prins la focus. La un test comparativ direct cu Nikon P1100, sistemul de focus prin detecție de contrast al rivalului a fost descris drept lent și frustrant pe lângă cel al lui Sony.

Amateur Photographer a mers și mai departe, catalogând RX10 V drept „revenirea regelui aparatelor bridge" — o formulare care spune multe despre poziția lui în piață.

DPReview a subliniat, la rândul lor, un adevăr echilibrat: obiectivul și senzorul sunt aceleași ca înainte, dar aproape tot restul a fost regândit — procesor, autofocus, ergonomie, baterie și video. Au apreciat în mod special trecerea la bateria NP-FZ100 ca fiind cea mai potrivită schimbare pentru un aparat gândit pentru călătorii și ieșiri lungi în aer liber, dar au semnalat și mici bătăi de cap moștenite din meniurile Sony (unele setări incompatibile între ele, cum ar fi Raw versus modul HDR).

Nu lipsesc nici vocile mai rezervate. Pe forumuri, o parte dintre posesorii de RX10 IV spun că, atâta vreme cât senzorul și obiectivul rămân aceleași, saltul de preț nu justifică neapărat un upgrade. E o observație corectă și onestă — RX10 V e o evoluție serioasă, nu o revoluție, iar dacă ai deja modelul anterior, decizia nu e deloc automată.

Pentru cine e (și pentru cine nu)

RX10 V e pentru fotograful care pune libertatea de mișcare mai presus de calitatea absolută a imaginii: cel care vrea un singur aparat pentru drumeții, natură, wildlife și călătorii, fără să care o geantă întreagă de obiective sau să schimbe sticla în praf și umezeală. E, de asemenea, o alegere excelentă pentru cineva care are probleme cu greutatea unui tele mare și vrea totuși să iasă pe teren.

Nu e pentru cine caută cea mai bună calitate posibilă a imaginii la orice preț — acolo un full-frame cu un tele dedicat rămâne peste. Și, sincer, nu e o achiziție evidentă dacă ai deja un RX10 IV funcțional.

Preț și disponibilitate

Sony RX10 V a fost anunțat pe 9 iulie 2026 și a devenit disponibil din august, la un preț recomandat de 2.299,99 dolari (în jur de 2.500 de euro). E cel mai scump aparat bridge de până acum — dar, așa cum au observat mai multe publicații, prețul se aliniază aproape exact cu rata inflației aplicată celor circa 1.700 de dolari cât costa RX10 IV în 2017. Nu e ieftin. Dar, pentru un aparat care chiar înlocuiește o geantă întreagă, contextul contează.

În loc de concluzie

Sony RX10 V nu reinventează fotografia și nici nu-și propune asta. Ce face, în schimb, e să readucă pe piață un tip de aparat pe care mulți dintre noi îl regretam — unul care te scoate din nou pe teren fără scuze, cu tot ce-ți trebuie într-un singur corp. Pentru fotografia de natură, macro și peisaj, e genul de unealtă care îți lasă mai mult timp pentru cadru și mai puțin pentru bagaj. Iar asta, uneori, valorează mai mult decât un senzor cu câțiva megapixeli în plus.

Îți faci un selfie superb pe coasta unui munte cu o vedere minunata, de balconul unei camere de hotel,  îl postezi pe Instagram fără să scrii unde ești exact, și te gândești că ai fost prudent. Nu ai pus locația, nu ai taguit hotelul, nu ai lăsat niciun indiciu. Ei bine, s-ar putea să nu fie de ajuns.

O cercetare recentă de la McAfee, compania de securitate cibernetică, arată ceva care m-a pus serios pe gânduri ca fotograf care postează frecvent online: modelele AI moderne pot ghici locul unde a fost făcută o fotografie doar uitându-se la imagine. Fără metadate, fără coordonate GPS, fără niciun tag. Doar poza în sine.

Și nu vorbim despre precizie aproximativă. Vorbim despre 9 din 10 cazuri.

Cum funcționează, mai exact

McAfee a luat peste 21.000 de fotografii de călătorie și le-a dat pe mână la două modele AI de vedere, ambele disponibile gratuit oricui. Nimic exotic, nimic ce ar necesita acces special sau bani. Unul dintre modele, Gemma3 27B, a identificat corect orașul și țara în 87% din cazuri. Celălalt, Qwen3 VL 30B, a mers și mai departe, ajungând la 91% acuratețe pe același set de imagini.

Ce mă fascinează pe mine, din perspectivă fotografică, e cum reușește. AI-ul nu are nevoie de niciun fel de date ascunse în fișier. Se uită pur și simplu la ce vedem și noi: arhitectura clădirilor, indicatoarele stradale, vegetația, tipul de lumină, texturile, detaliile aparent banale din fundal. Practic face exact ce facem noi când ne uităm la o fotografie și zicem „asta pare Mediterana" sau „lumina asta e clar de undeva nordic" — doar că o face cu o precizie și o consistență incomparabile.

Interesant e că nu toate pozele sunt la fel de ușor de identificat. Fotografiile cu repere cunoscute, panorame urbane, firme de magazine, tarabe cu mâncare sau indicatoare sunt cele mai simple de plasat pe hartă. În schimb, pozele făcute pe plajă sau în interiorul unei camere de hotel îi dau mai mult de furcă AI-ului. Dar chiar și atunci, McAfee spune că sistemul reușește de obicei să identifice cel puțin țara. Iar pentru un escroc, atât e suficient.

Unde intervine escrocheria

Aici devine neplăcut. Ideea nu e că AI-ul știe unde ești — ci ce fac oamenii cu informația asta.

Să zicem că ești în vacanță la Bușteni și postezi o poză frumoasă în fața unui peisaj, fără să menționezi nimic despre locație. Vrei doar să arăți că faci ceva mișto. Câteva zile mai târziu, încă în vacanță, primești un SMS care pare să fie de la banca ta: „Am detectat activitate neobișnuită în timp ce călătoreați în județul Prahova — vă rugăm să confirmați imediat."

Pare legitim. Doar știu unde ești, nu? Dai click pe link, îți confirmi datele... și tocmai ai predat informațiile bancare unor escroci. Nimeni nu știa că ești la Bușteni, în afară de pozele tale vagi de pe rețele — și de AI-ul care le-a analizat pentru infractori.

Exact asta transformă o înșelătorie generică și vagă într-una care pare specifică, la timp și credibilă. Contextul e cel care vinde minciuna.

Cum te protejezi

Câteva lucruri simple, dar care chiar contează:

Postează după ce te întorci acasă. Cea mai eficientă măsură, sugerată de The Guardian, e să amâni postarea pozelor de vacanță până revii. Vestea că ai fost undeva frumos rămâne la fel de bună și peste o săptămână, dar riscul dispare. Recunosc că e greu — și eu vreau să împărtășesc pe loc — dar merită gândit.

Restricționează cine îți vede postările. Dacă tot vrei să postezi în timp real, măcar setează-ți contul astfel încât doar persoanele de încredere să vadă conținutul.

Tratează familiaritatea cu locația ca pe un semnal de alarmă, nu de încredere. Escrocii folosesc urgența ca armă. Dacă primești un mesaj care îți menționează exact destinația de vacanță, asta ar trebui să te facă mai suspicios, nu mai relaxat. Tocmai pentru că sună liniștitor funcționează.

Nu da click pe linkuri din SMS-uri sau emailuri. Dacă ai o îngrijorare reală legată de bancă sau de un serviciu, contactează-i direct folosind datele de pe site-ul lor oficial, nu linkul din mesaj.

Gândul de final

Nu scriu asta ca să te sperii de propriul telefon sau să te fac să nu mai postezi nimic. Fotografia de călătorie e una dintre cele mai frumoase forme de a documenta viața, și n-are rost să renunțăm la ea de frică. Dar cred că merită să fim conștienți de cât de multă informație „citește" tehnologia din imaginile noastre, chiar și când credem că n-am lăsat niciun indiciu.

Pentru mine, concluzia practică e simplă: pozele bune de vacanță pot aștepta câteva zile. Iar dacă primesc vreodată un mesaj care pare să știe suspect de bine unde am fost — știu acum că e mai degrabă un motiv de precauție decât de încredere.

Sunt vești pe care le aștepți atât de mult încât, atunci când apar, aproape nu-ți mai vine să crezi. După aproape nouă ani de tăcere, Sony reînvie în sfârșit linia RX10, iar noul RX10 V nu e doar un update de fațadă. Da, sub capotă găsim același senzor stacked de 1 inch pe care îl știm de la RX10 IV, dar de data asta el este pus la treabă de creierul din generația actuală de aparate Alpha. Rezultatul, pe hârtie, e exact aparatul all-in-one pe care mulți dintre noi îl visam: un singur corp, un singur obiectiv, o rază de acțiune enormă.

Prețul recomandat este de 2.299,99 dolari / 2.500 euro / 2.200 lire, iar disponibilitatea începe din august 2026.

De ce contează RX10, dincolo de fișa tehnică

Seria RX10 a ocupat mereu o nișă ciudată, dar prețioasă. Nu e un compact de buzunar, dar nici un sistem cu obiective interschimbabile. Stă undeva la mijloc: un senzor de 1 inch, generos pentru categoria asta, în spatele unui zoom fix ZEISS de 24-600mm cu deschidere f/2.4-4.0. Exact combinația asta a făcut din RX10 IV favoritul celor care fotografiază faună sălbatică, evenimente sau al jurnaliștilor video care aleargă după cadru și nu vor să schimbe obiective în mijlocul acțiunii.

Când Sony a tăcut după RX10 IV, în 2017, categoria s-a subțiat considerabil. Practic nu prea a mai avut cine să propună ceva proaspăt aici. Așa că RX10 V nu e doar un aparat nou, e răspunsul la un segment care a stat pe pauză ani buni.

Senzor cunoscut, minte nouă

În inima aparatului stă un senzor stacked Exmor RS de 1 inch, cu aproximativ 20,1 megapixeli efectivi. Ca rezoluție și dimensiune, povestea rămâne aceeași ca la RX10 IV. Ce se schimbă complet este procesarea: Sony a montat motorul BIONZ XR, aceeași generație pe care o găsim în aparate Alpha recente precum a7 V și a7R VI, inclusiv unitatea dedicată de procesare AI.

Sony promite zgomot redus pe tot intervalul de ISO mediu-mare, cu culori și texturi fidele pe tonurile de piele, cer și verdeață. Ai la dispoziție douăsprezece presetări Creative Look pentru culoare direct din aparat, iar D-Range Optimizer ajunge acum până la Level 8, ca să echilibreze luminile și umbrele în contre puternice. Sunt promisiuni de producător, așa că e sănătos să le tratăm cu entuziasm temperat până le testăm în condiții reale, mai ales gama dinamică și comportamentul la ISO ridicat.

AF-ul inteligent este marea schimbare

Cel mai important upgrade legat de noul procesor este autofocusul. RX10 V primește Real-time Recognition AF, alimentat de unitatea AI, care recunoaște și urmărește oameni, animale, păsări, insecte, mașini, trenuri și avioane. Există și un mod Auto care încearcă să detecteze singur tipul de subiect, plus estimarea poziției corpului, care ține focusul lipit de persoană chiar și când aceasta se întoarce cu spatele sau poartă cască și ochelari de soare. Cu touch tracking atingi subiectul pe ecran și lași aparatul să-l urmărească în timp ce tu te concentrezi pe compoziție.

Și acoperirea e serioasă. Testele independente indică 575 de puncte de focus care acoperă în jur de 71% din cadru, cu tot arsenalul de moduri de zonă. E un salt real față de matricea de 315 puncte și 65% acoperire de la RX10 IV. Rămâne de văzut, la o testare pe teren, cât de fidel se descurcă algoritmii de recunoaștere în scene aglomerate și cu lumină slabă, acolo unde subiectul nu prea cooperează. Dar direcția este exact cea corectă.

Cadre rapide și povestea obturatorului

Pentru cei care aleargă după acțiune, cifra care sare în ochi este 30 de cadre pe secundă, continuu și fără blackout, cu obturator electronic și până la 60 de calcule AF/AE pe secundă. Există chiar și o funcție de Continuous Shooting Speed Boost care poate crește ritmul rafalei în timpul secvenței. Senzorul stacked, cu citire rapidă, ține sub control efectul de rolling shutter, ceea ce contează enorm pentru păsări în zbor și sport rapid.

Există însă și câteva compromisuri pe care merită să le știi din start, ca fotograf. Modul de 30 fps cere obturator electronic și, dacă vrei RAW, doar fișiere RAW cu compresie cu pierderi. Aparatul păstrează și un obturator mecanic tip leaf, foarte bun pentru sincronul cu blițul la viteze mari, dar cu o constrângere: la viteze mai mari de 1/1000s cu obturatorul mecanic, diafragma se închide la f/8. Ca să mergi mai repede la deschideri mai mari trebuie să treci pe obturator electronic, iar comutarea între cele două nu se face automat. Iar omisiunea care mă deranjează cel mai mult: lipsește Pre-Capture, funcția de buffer-înainte-de-declanșare pe care o au celelalte corpuri BIONZ XR. Pe un aparat gândit pentru faună imprevizibilă, ar fi picat perfect.

Partea video, unde RX10 V chiar strălucește

Dacă e un capitol în care aparatul arată impecabil pe hârtie, acela e video. Înregistrează până la 4K 120p, cu slow motion 4K până la 5x, în 4:2:2 pe 10 biți. Ai S-Cinetone pentru un look cinematic gata de folosit și S-Log3 pentru latitudine maximă la colorizare, plus posibilitatea de a importa până la 16 LUT-uri proprii ca să monitorizezi imaginea deja gradată în timp ce filmezi în Log.

Stabilizarea Active Mode calmează filmările din mână, iar recunoașterea AI aduce un Auto Framing care ține subiectul centrat în cadru. Multi Interface Shoe suportă semnal audio digital cu microfoane compatibile, iar USB Type-C se ocupă de streaming live 4K 30p și de transfer rapid. Time-lapse și extragerea de cadre cu Shot Mark completează tabloul. Pentru un aparat all-in-one cu atâta rază de acțiune, e o fișă video chiar consistentă.

Vizor, ecran și, în sfârșit, o baterie ca lumea

La capitolul manevrare, avem îmbunătățiri binevenite. Vizorul electronic trece la un panou OLED Quad-VGA de 0,5 inch, cu aproximativ 3,68 milioane de puncte și magnificare de 0,78x, un pas clar înainte față de unitatea mai mică de la RX10 IV. Ecranul din spate, de 3 inch, urcă la aproximativ 1,62 milioane de puncte. Sony a împrumutat aranjamentul butoanelor și designul grip-ului de la seria Alpha, iar joystickul multi-selector pe opt direcții face selecția punctelor de focus mult mai intuitivă.

Cea mai practică schimbare ține însă de alimentare. RX10 V adoptă bateria Z-series NP-FZ100, cotată la aproximativ 630 de cadre pe încărcare (în jur de 570 folosind vizorul), cu circa 50% mai mult decât modelul anterior. E aceeași celulă răspândită pe care o folosește mare parte din gama modernă Sony, deci nu mai jonglezi cu acumulatori exotici. Peste toate astea vin rezistența la praf și umezeală, Wi-Fi dual-band și conectivitatea prin Creators' App pentru transfer în cloud și control de la distanță.

Cu ce concurează, de fapt

Cel mai serios rival al lui RX10 V vine, ironic, din propria istorie. Un RX10 IV la mâna a doua rămâne o opțiune validă pentru cine vrea pur și simplu formula 24-600mm, deși noul corp, autofocusul și bateria sunt îmbunătățiri clare. Pentru cei obsedați de rază de acțiune pură, Nikon COOLPIX P1100 oferă un echivalent amețitor de 24-3000mm la un preț mai mic, dar pe un senzor mult mai mic.

Ca echilibru între dimensiunea senzorului, zoom, dotări și performanță video, RX10 V nu prea are rivali direcți acum. Și exact ăsta e motivul pentru care segmentul l-a așteptat atâta.